Cum să găsim partea pozitivă a vieţii

Despre conştientizare şi puterea învăţării

Cu scuzele de rigoare pentru îndelunga absenţă, simt că am revenit alt om. Sau cel puţin altă versiune a mea.

Viaţa nu stă pe loc, lucrurile se întâmplă fie că vrem noi sau nu, şi cel mai important lucru până la urmă este dacă reuşim să învăţăm ceva din asta. Să găsim răspunsuri la întrebări pe care poate nici nu le-am pus doar pentru că vin din alt unghi decât cel în care suntem obişnuiţi să încadrăm lumea sau să ştim cum să acţionăm diferit data viitoare.

Nu mai cred demult în coincidenţe ci ştiu că atunci când îmi iese ceva în cale e pentru ca eu să rezolv ceva şi să evoluez şi în momentul respectiv acea „piatră” e cea potrivită. Însă ca să ajung la acest mindset (sincer mi-e greu să traduc în română un cuvânt atât de cuprinzător semantic), a trebuit să învăţ să mă valorizez, să am încredere în mine, în intuiţia mea şi să mă deconectez cât mai mult de la „valorile” altora.

Celebra întrebare din „Hamlet” s-ar traduce astfel: să-mi trăiesc viaţa după cum cred eu sau după cum mi-o dictează alţii care nu au nici un drept asupra vieţii mele?

La ce mă refer: de 6 ani am luat decizia de a mă deconecta de la sursele exterioare tip ştiri prin renunţarea la televizor şi la lectura ştirilor pe internet. În paralel cu asta încerc şi-mi tot rafinez sisteme de gândire, de relaţionare, de organizare, de tratare a situaţiilor. Încerc să mă detaşez de canalele bătute şi impuse de societate sau de modă sau de spiritul de grup (cele nefiltrate).

E foarte uşor şi probabil confortabil pentru mulţi să fii un peştişor care înoată cu valul şi se simte parte a unei comunităţi (exemplu reţelele sociale). Însă pentru mine nu doar că e un disconfort să trebuiască să fac ce dictează alţii dar, mai mult, simt că identitatea mea se pierde în acest fel.

Toţi şi fiecare ne naştem cu un bagaj de unicitate şi un potenţial de a deveni cineva care să facă o diferenţă în a face valuri şi în jur. Şi cred că scopul vieţii nu este unul egoist şi materialist ci în primul rând cel puţin pentru mine e să evoluez continuu, să-mi descopăr potenţialul şi să reuşesc să las în urmă ceva valoros pentru vieţile cât mai multor oameni. Chiar şi sau mai ales sub forma inspiraţiei şi îndemnului de a alege calea autodescoperirii, calea de a trăi cu un scop mai înalt decât propriul ego şi de a ne crea propriul catalog de valori, cu care ne identificăm.

De 6 ani „frecventez” Mindvalley Academy. Şi nu pot număra câte cursuri şi webinarii la care am asistat mi-au schimbat modul de a gândi şi m-au făcut dependentă de învăţat lucruri noi zilnic. După ce am terminat facultatea am jurat că nu mai vreau să văd un curs în viaţa mea. Apoi am facut şi masterul. În altă specializare. Apoi alte nenumărate cursuri pentru servici. În alte specializări. Apoi m-am apucat de studiat diverse domenii pe care le-am descoperit pe masură ce participam la webinarii. Apoi m-am apucat să învăţ o limbă străină cu alt alfabet.

Ce-a avut de spus subconştientul meu care era setat pe „să nu mai văd un curs în viaţa mea”?

M-am descoperit pe mine, cea adevărată.

Mi-am descoperit potenţialul. Cât şi cum şi ce reuşesc să fac cu mintea mea, învăţând.

Mi-am schimbat dieta, obiceiurile, relaţiile, anturajul, valorile, scopurile mari în viaţă.

Mi-am descoperit adevăratele dorinţe şi domeniul vocaţiei.

Am cunoscut şi aproape nu e zi să nu descopăr idei interesante şi oameni, mentori care îmi schimbă viaţa continuu prin inspiraţie sau puterea exemplului, prin felul în care iau aceleaşi cuburi pe care le avem toti doar că le asamblează altfel, în moduri extraordinare, care mă fac să văd dincolo de formele clasice, peste zid.

Ieri, echipei de mentori de la Mindvalley tocmai li s-a alaturat Robin Sharma. Acel Robin Sharma. Cu un webinar gratuit şi un curs despre cum să devenim ceea ce suntem meniţi şi avem potenţialul să devenim.

Am ascultat cele 8 minute introductive şi îmi venea să opresc clipul din 10 în 10 secunde, la fiecare idee, atât de frumos spuse mi s-au părut.

„Oamenii mor la 20 de ani. Apoi sunt înmormântaţi la 90”

La ce se referă? La faptul că nimeni nu mai e dispus să înveţe după ce scapă de pe bancile şcolii. Deoarece în subconştient metodele folosite în şcoală au fost coercitive şi atunci el opune rezistenţă la tratamente similare.

În Australia guvernul încurajează mai mult sau mai puţin aproape impus ca oamenii să-şi schimbe cariera pe la mijlocul vieţii. Pentru că una din căile de a lupta contra degenerării fizice şi mentale este o provocare, ceva nou, o cale nebătută care să stimuleze organismul şi creierul, să pună muşchii la treabă şi să dea o motivaţie nouă omului care până acum poate a făcut o carieră într-un domeniu ales de alţii, nu ce i-ar plăcea lui să facă.

Şi vorba lui Confucius:

Adică „alege să faci o muncă ce-ţi place şi nu vei mai simţi că munceşti nici o zi din viaţa ta”.

Şi deşi de-a lungul timpului am dat în etape diferite peste idei diferite, ca şi când aş fi colecţionat piese de puzzle cu care nu ştiam ce să fac, la un moment dat au început să se lege şi încep să înţeleg de ce am simţit o conexiune şi o rezonanţă cu acele idei la momentul respectiv şi am continuat să le studiez fără un scop precis, pur si simplu doar că mă atrăgeau.

Două din aceste idei, după ce anul trecut am descoperit metoda şi de fapt filosofia Konmari, sunt conceptele de mindfulness şi minimalism.

Mindfulness înseamnă a fi conştient de lucruri, mediul din jur şi propriile gânduri şi a observa şi medita la reacţiile pe care le ai în anumite situaţii încercând să descoperi adevărata lor cauză. Asta e o parte din interpretarea mea. Subiectul e mult mai vast şi am aflat mai multe despre el anul trecut la unul dintre atelierele Incubator107.

Una din sursele mele de a învăţa şi descoperi valoare este youtube-ul. Webinarii, cursuri, interviuri, vloggeri. Diferite perspective si posibilitatea de a discerne şi alege ce conţinut consider eu că este valoros pentru mine şi dezvoltarea mea în direcţia pe care o doresc.

Una din teoriile pe care de mult o ştiam fără însă a o aplica era aceea că dacă ţi se întâmplă ceva rău ai două alegeri posibile: să dai curs emoţiilor negative şi să le reverşi inclusiv victimizându-te şi „stricându-le şi altora feng-shui-ul” (cum spun colegii mei) sau să iei o pauză de a tranşa situaţia analizând consecinţele valabile acum şi ce poţi face diferit acum pentru a minimiza impactul negativ. Adică punerea în practică a zicalei „nu are rost să plângi pentru laptele vărsat pe jos de câtre pisică”.

Şi cum dacă nu practici viaţa are de grijă să-ţi ridice mingi la fileu, asta mi s-a întâmplat şi mie recent. Unul dintre cele mai arzătoare visuri ale vieţii mele a fost distrus. Crushed and burnt. Cu tot cu bonus de consecinţe negative.

Şi am avut de ales. Să plâng, sau sa-mi plâng de milă, sau de nervi, sau de faptul că nu a depins de mine ci de un mediu pe care nu-l pot controla.

Sau să-mi amintesc de un webinar recent cu Zoltan Vereş în care am aflat cum face el pentru a gestiona emoţiile negative.

Una din formele de exprimare agresivă a frustrarii în mod interiorizat este şi auto-iluzia ca EXISTĂ o soluţie unică, miraculoasă şi simplă care rezolvă pe loc orice noi dorim să dispară.

Cei care vor să slăbească visează la pilula minune sau dieta miraculoasă. Cei care vor bani visează la schema simplă prin care peste noapte să devină milionari. Avem dureri de spate de zeci de ani şi credem că există un răspuns undeva care să facă acea durere să dispară peste noapte.

Nu există aşa ceva. Dar există soluţii. În mai mulţi paşi, din care primul este să schimbăm felul în care privim acea problemă, relaţia pe care o avem cu ea.

Einstein spunea ca nu poţi rezolva o problemă de pe acelaşi nivel la care a fost creată. Mulţi ani n-am înţeles exact sensul, însă cred că exact la acelaşi lucru se referea şi el: gândeşte în afara cutiei şi nu te concentra pe problemă ci pe soluţie.

Aşa cum un principiu fundamental în fizică ne spune că orice acţiune generează automat o reacţiune, o emoţie negativă cu care încercăm să ne luptăm frontal va genera o împotrivire înverşunată din partea subconştientului, care încearcă în felul lui să ne protejeze de suferinţă. Doar că la el suferinţa este egală cu nefamiliaritatea emoţiei nu cu definiţia pe care noi o dăm acesteia. Şi da, unii care suntem obişnuiţi să ne victimizăm, am antrenat subconştientul să considere această stare drept confortabilă pentru că este familiară.

Şi clar am simţit în primul moment că mi se întunecă în faţă şi că alunec din nou spre acele senzaţii familiare, însă de data asta nu am vrut să mai urmez acelaşi curs. Am decis să încerc reţeta învăţată recent de la Zoltan (şi clar nimic nu e întâmplător ci e acolo la momentul potrivit) şi să încerc să evaluez starea mea, consecinţele şi să fac exerciţii de acceptare a situaţiei.

Nu înseamnă că am şters cu buretele visul meu sau ce înseamnă pentru mine şi sunt ok cu ce s-a întâmplat. Doar că încerc oră de oră şi zi de zi să pun lucrurile în perspectivă şi să minimizez impactul prin acceptare. 

"Poate e doar o amânare a visului."

"Nu e un capăt de lume."

"Tot ce am muncit pentru asta nu e în van, sunt realizările mele personale şi ele rămân şi fac în continuare parte din mine."

"Nu are rost sa mă revolt împotriva unor lucruri pe care nu le pot schimba."

Trebuie să recunosc cu mâna pe inimă că după câteva zile de aplicat aceste idei simt că trec cu o cu totul altă energie prin această furtună interioară şi nu mă concentrez nici pe problemă, nici să anticipez ce va fi ci pur şi simplu iau fiecare zi aşa cum e şi încerc s-o transform într-o zi mai bună decât cea de ieri.

E clar că tehnicile de evitare a problemelor sunt ca dositul murdăriei sub preş. Orice adunat acolo va reveni în forţă scos la iveală mai târziu de o scânteie oarecare, de asta înţeleg acum importanţa tratării problemelor pentru a le soluţiona.

Exact la fel e cu bolile şi tratarea superficială a simptomelor, ascunderea lor sub preş în loc să cautăm şi să eliminăm cauza.

Una dintre cele mai grele încercări în acest proces este ajustarea expectaţiilor nerealiste. Aşa cum sângele nu se curăţă de toxine peste noapte, nici detoxifierea emoţiilor nu se face în două-trei zile şi apoi suntem ca noi. Ce este însă crucial să înţelegem este că doar noi putem face asta, este munca noastră cu noi înşine şi nu trebuie să aşteptăm ca ceva sau cineva din exterior să facă o magie şi să ne scape de problemă.

Conştientizare.

Acceptare.

Răbdare.

Credinţă.

Reîntoarcerea la Sine.

Gratitudine.

Aceştia sunt câţiva paşi pe care îi putem urma, indiferent de natura sau gravitatea problemei. Restul, detaliile se pot afla căutând. Este foarte important să vrem să facem asta pentru noi înşine. Să căutăm soluţii potrivite pentru problemele noastre. Şi poate suna afară din context, însă obiceiul zilnic de a citi ceva nou, de a învâţa ceva bun pentru noi, sigur îşi va găsi la timpul potrivit locul în a ne rezolva o anume problemă. Piesa de puzzle lipsă.

Timpul nostru este resursa cea mai preţioasă şi perisabilă. De aceea merită să-l investim în a face lucruri pentru propria noastră dezvoltare şi să limităm irosirea lui cu lucruri inutile sau care nu ne aparţin.

Blocat în trafic? Ascultă un audiobook, un podcast sau pur şi simplu muzica preferată sau de relaxare. Starea şi energia ta vor fi cu totul altele când vei ajunge la destinaţie.

Acelaşi lucru îl poţi face în activităţi de rutină, aştepţi la o coadă sau la autobuz sau în zone aglomerate gen la cumpărături. Sau când faci sport.

Despre minimalism.... în următorul capitol. Deocamdată tema săptămânii e mindfulness. Ca şi cand suntem un puzzle spart în bucăţi şi ne punem bucată cu bucată la loc. Doar că nu exact cum am fost înainte. Cu un zâmbet în plus, cu o energie negativă în minus.

„A fi puternic nu înseamnă întotdeauna doar să-ţi menţii poziţia în luptele tale cu viaţa.

Uneori necesită mai multă forţă să te desprinzi de nonsensurile pe care alţii le crează în viaţa ta”