Despre corelația dintre visuri
și decizii
Aseară
am ascultat ca la gura sobei o poveste de viață incredibilă a unui om drag.
Și
m-a făcut să meditez adânc asupra însemnătății pe care o dăm încă de mici
viselor și apoi visurilor. Și la ce efect are acest fapt asupra deciziilor
majore pe care le luam ulterior în viață.
Omul
trecând prin viață, e ca o plastelină în mâinile mediului în care trăiește, fie
că alege el să fie acolo sau este forțat de împrejurări.
Nu
mă pot abține să nu fac o comparație cu matematica, e mult mai plastic. Suntem
ca niște polinoame de interpolare. Adică o funcție dată, pentru fiecare, ca o
ecuație, în care, în anumite momente ale vieții îl înlocuim pe x cu un set de
valori. Aceste valori reprezintă mediul la acel moment dat și acești parametri în
general se schimbă de la un moment la altul în viață, chiar dacaă noi poate îi
percepem la fel.
Ideea
e caă rezultatul polinomului la momentul T0 nu este niciodată egal cu cel de la
momentul T1 și așa mai departe.
Evoluăm.
Involuăm. Suntem mereu pe niște valuri de nisip și de multe ori dacă încercăm
să facem mișcări bruște subconștientul ne apucă de gleznă și ne scufundă.
Pentru că el atâta știe. Ce a învățat: stai aici, nu pleca, unde vrei tu să
pleci să explorezi ce nu cunoști, e periculos.
De
aceea mă revolt când văd oameni care au de toate și sunt triști, blazați și
plini de texte:
”Așa sunt eu, n-am ce face...”
”Viața-i grea...”
”De unde atata noroc, să am și eu?”
Oamenii
aceștia, de mici au avut niste visuri. Poate să ajungă pe Lună. Poate să fie
piloți de curse. Și ca să vezi, viața le-a rezervat o surpriză amară și nu le-a
împlinit. Și ei sunt triști. Pentru că tot ce pot vedea într-un orizont îngust,
care se tot îngustează, până la un punct, punctul lor de vedere e că ei nu
și-au împlinit acel vis. Nu trăiesc in prezent, în realitatea a ceea ce au, de
ce se pot bucura în clipa prezentă, ci tânjesc iremediabil spre un gol pe care
nu-l umple o fantezie devenită realitate.
De
ce?
Cred
că unul dintre motive este pur și simplu faptul că trăim printre oameni. Și e
ca o luptă permanentă de a ieși în evidență, de a nu ne lăsa mai prejos.
Criteriile societății, să ai bani, casă, două mașini dacă se poate, copilul să
meargă la meditații, concediul să nu fie oriunde ci cât mai exotic ca să fie
poze de să crape facebook-ul. A, și ce cred ceilalți despre noi. E intotdeauna
crucial.
Trebuie
să recunoaștem că, lăsănd la o parte micile exagerări, majoritatea ne dorim mai
mult.
Cât
este însă de sănătos pentru echilibrul nostru mental și emoțional să ne dorim
asta? Pănă la ce sacrificii ajungem pentru a menține aceste vise care până la
urmă sunt trecătoare și la un moment dat sunt ca orice altă formă de
recompensă: devine plictisitoare dacă nu i se mărește constant doza.
Cred
că în loc să căutăm cu orice preț fericirea în afară și în aprobarea celorlalți
și chiar a criticului din noi, e momentul ca din loc în loc, de la momentul T4
la T5, apoi de la T5 la T6 și așa mai departe să nu uităm să ne punem
întrebarea mereu: asta e ceea ce mă împlinește cu adevărat? Bucuria și
mulțumirea vin din mine sau nici nu mă pot bucura că sunt pe plajă în concediu
pentru că primesc într-una telefoane la care trebuie să răspund, fiindcă nu
mi-am asumat decizia de a-mi anunța clienții că nu exist o săptămână pe această
planetă?
În
goana noastră după a satisface toate fițele copiilor noștri și de a-i cocoloși
non-stop sau, în extrema cealaltă, de a-i pune pe ”pauză” dându-le un telefon
sau o tabletă să avem și noi puțină liniște, când mai pot ei învăța, iar noi să
ne reamintim de valori cu adevărat importante cum ar fi relaționarea umană
directă, comunicarea sinceră, construirea relațiilor pe încredere și prietenie,
nu pe ce jucării la modă are copilul vecinului...
Când
eram mici băteam non-stop mingea în fața blocului.
Când
am crescut mai mari, am cutreierat munții și ne-am făcut prieteni pe viață.
Dar
e ciudat, că atunci când încercăm să avem discuții de suflet cu cineva,
totdeauna subiectele cumva ajung la ultimele știri, politică, fotbal, bârfe de
salon sau mondene și ultimele trenduri în materie de afterschool.
Asta
exceptând cele 70% din timp în care fiecare interlocutor butonează în mod
multitasking telefonul pentru a fi la curent cu ultimele postări pe rețelele
sociale.
Daca
îi ceri cuiva să lase telefonul cât vorbește cu tine, ești din alt film sau cel
puțin nesimțit și bun de ignorat.
Și
nu spun asta să acuz, e pur și simplu noua cea mai mare boală a secolului.
Conectarea. La tehnologie. Pentru că este cam egală cu deconectarea de la
oameni, valori reale, tradiționale, simple și sănătoase. Și cel mai grav, este
deconectarea de la noi înșine, de la ceea ce ar trebui să descoperim mereu
despre noi, adevărata noastră identitate, ceea ce ne face sa fim valoroși dar
și ceea ce ne-ar face viața frumoasă dacă am urma. Vocația.
A ne regăsi, în liniștea parcului, a unei cărți
bune. A unei jumătăți de oră de muzică cu care rezonăm pozitiv, sau pe care o
descoperim cu uimire că ne face plăcere, deși nu e un gen pe care l-am fi
ascultat în mod normal.
Copiii
noști învață de la noi presiunea continuă a momentului, necesitatea umplerii
fiecărei clipe din zi cu ceva, cu un stress uneori. Suprasolicitare, mereu
activități, nici o clipă liberă, hai sa nu stăm degeaba.
De
ce să nu stăm degeaba? Poate că tocmai acest stat liber, fără gânduri impuse
este cel mai sănătos mod uneori pentru a ne limpezi imaginea despre viața
proprie. Pentru a ajusta momentul iîn care am ajuns și a decide dacă încă
suntem pe drumul potrivit către visurile noastre, dacă ele mai sunt încă
importante și ne reprezintă sau dacă zgomotul cotidian ne-a deviat în larg și
suntem prea obosiți să luăm decizii bune pentru viața noastră.
Unul
dintre primii mei mentori mi-a spus ceva ce mi-a marcat viața: ”trăiește viața
în așa fel încât să nu ai regrete”
Pare
simplu, nu? Fă ce te taie capul sau gândește-te mereu la consecințe? E ca una
din pildele acelea budiste care te lasă mormăind, măi, ce-a vrut de fapt să
spună cu asta?...
Ce
pot să concluzionez privind în urmă la viața mea a fost că nu am regretat când
am trăit sincer chiar dacă după regulile altora am făcut boacăne sau lucruri ieșite
din comun. Pentru mine toate au fost niște lecții de viață și m-au ajutat să
ies din turnul de fildeș în care mă ascunsesem în copilărie și să descopăr cine
pot fi și cine sunt de fapt, dacă am încredere în mine. Ce am descoperit este
că nu există limite decât în capul nostru. Puse de alții acolo.
Iar
a doua lecție prețioasă de viață, pe partea negativă, este ca niciodată nu
trebuie să luăm decizii în momentele emoționale sau pe baze emoționale
nedublate și de o analiză la rece. De aceea spun mereu, îmi spun și mie și cu
exercițiu știu că o s-o fac din ce în ce mai bine: când emoția ia locul
rațiunii, mă așez frumos într-un colț și aștept să-mi treacă. Apoi iau o
decizie, bună, sau cel puțin care include analiza consecințelor.
E
greu să trebuiască să renunți la visurile tale. Și e greu să nu fii emoțional
din cauza asta. Însă e tot la fel de adevărat că dacă suntem vii și am ajuns
așa pănă acum, atunci de ce să nu privim în jur, să ne bucurăm de prezent și de
toate lucrurile frumoase care totuși există în viața noastră și să cautăm
printre ele și speranța că aceasta este prima zi din restul vieții noastre și
nu este niciodată prea târziu să alegem să trăim frumos și să ne bucurăm de ea
de aici inainte. Meditând la decizii, pe care să ni le asumăm, pentru a nu avea
regrete.
Dacă
am supraviețuit zilei de azi, suntem oricum niște învingători...
La
cât mai frumoase visuri împlinite!
Aveam prea mult de spus și prea puțin spațiu la comentariu...
RăspundețiȘtergerehttps://alergaripringanduri.blogspot.ro/2017/10/poteca-printre-destine.html